Mama! Una dintre cele mai importante ființe pentru copilul ei, cea care își dedica viata complet copilului ei din prima zi de viata, cea de care bebelusul depinde în totalitate in primi ani de viata. Cea care de când se naștere bb este mereu acolo, lângă bb, să-l ajute, să-l îndrume, să-l hrănească. Mama, acea ființă care face imposibilul pentru copilul ei și care nu de puține ori încearcă să-și depășească puterile pentru a fi acolo, lângă copilul ei, în fiecare moment din zi și din noapte, cea care îl alina, îl mângâie și-l dojeneste. Asa cum noi, mamele,  simțim pentru copiii noștri sunt sigura ca asa simt și ei, e un sentiment reciproc. Uneori, noi mamele, încercăm sa fim super-mame, eroine, încercăm sa ne depășim limitele când vine vorba despre” perfectul nostru”, încercăm sa facem mai mult decat putem duce, sa ducem totul la extrem și când spun asta, ma refer la tot ceea ce facem pentru ei, nu mai ținem cont ca și noi suntem oameni, avem și noi nevoi, ca la un anume moment dat simțim oboseala, foame, suprare, tristețe. Avem impresia ca le putem duce pe toate și le putem face pe toate și asta fără sa ne gândim la noi, lucru care uneori nu e în regula. Ne dorim pentru copii noștri tot ce este mai bun, mai frumos, ne dorim sa facem totul pentru ei, ba chiar mai mult decat putem. Cate o data exageram, ne neglijam fără sa ne gândim ca dacă noi nu suntem în regula, poate nici bebei noștri nu sunt bine. Cred ca legătură dintre mama și copil este foarte strânsă și dacă noi nu suntem bine, ei simt asta și starea noastră le-o transmitem și lor. E frumos sa vrem sa facem totul pentru ei, sa le oferim totul, sa nu le refuzam nimic și nu de puține ori sa le oferim chiar mai mult decat au ei nevoie, dar la fel de frumos ar fi dacă ne-am opri puțin și ne-am analiza, dacă am putea sa ne vedem într-o oglinda măcar o zi din viata noastră alături de copii noștri, cel mai probabil atunci ne-am da seama ca încercăm sa fim mai mult decât mame și arătăm ca un roboțel, roboțel care nu se epuizează niciodată și care nu rămâne niciodată fără baterie. Dacă am reuși, măcar un pic sa învățăm sa delegam sarcini și celor din jurul nostru, dacă am reuși sa învățăm sa spunem:  Am obosit, nu mai pot, nu vreau sa fac asta acum, cred ca la sfârșitul fiecărei zi nu am mai fi atât de epuizate fizic și psihic, cred ca am reușit sa ne bucuram mai mult și sa vedem lucrurile poate cum nu le vedem atunci când suntem non-stop în priza, în toate părțile, făcând o mie de lucruri în același timp. Cred ca noi, cel puțin uneori, pierdem multe intr-o zi, pur și simplu nu cred ca vedem tot ce se întâmplă frumos intr-o zi, chiar daca stam lângă copilul nostru și asta pentru ca suntem în acțiune tot timpul, fara niciun pic de respiro, fara timp sa ne bucuram de ceea ce este cu adevărat frumos și inedit din fata noastră. Chiar cred ca trebuie sa învățăm sa spunem: NU! Nu e nimic greșit sa spui NU! Nu pot acum, Nu vreau, Nu am chef! Poate pentru unele dintre noi suna urat, dar suntem oameni, ce e greșit sa nu ai chef, sa nu vrei sa faci un lucru? Nimic. Cu siguranță nu se întâmplă nimic grav dacă am spune din când în când: NU! Dacă am fi mai puțin obosite, stresate, înfometate, “meseria” de mama ar fi mult mai ușoară pentru noi. Am impresia ca dacă nu fac eu lucrurile și le face tatăl, bunica, bunicul nu sunt bine făcute, doar pentru ca nu le fac cum le-aș face eu. Sincer, chiar acum când scriu acest lucru îmi dau seama ca nu sunt normala, dacă eu pot, cei de lângă mine de ce nu ar putea, doar pentru faptul ca ne le fac în ritmul meu, în ordine în care le fac eu, înseamnă că nu le fac bine? Clar NU. Totul pleacă de la mine, eu sunt problema, eu sunt cea care vrea sa le facă pe toate, chiar dacă la sfârșitul fiecărei zile simt ca nu mai pot, ca nu mai am vlaga. Am impresia ca în fiecare moment cedez, dar eu tot ma încăpățânez sa fiu vreun soi de super-eroina, cu super puteri și realizez ca nu sunt, nu sunt super nimic. Sunt mama, soție, angajata și nu în ultimul rand om, cu nevoi și limite, care la sfârșitul fiecărei zile ma simt epuizata și cu gândul ca mâine o i-au de la capat și îmi pun întrebarea, cat o sa mai pot? GRESIT!!! Trebuie sa lucrez cu mine, trebuie sa învăț sa ma bucur de fiecare zi petrecuta cu copilul meu, cu sotul meu, cu familia mea și pentru a putea face asta trebuie lucrat, mult, intens. Nu vreau sa pierd bucuriile copilului meu pentru ca sunt mult prea obosita, vreau să-i zâmbesc tot timpul și sa fiu lângă el fericita, nu stresata și posomorât pentru ca trag de mine sa fac fata în fiecare zi. E absolut normal să vrem să facem absolut totul pentru copiii nostri, tot timpul si daca spui NU, din cand in cand, nu inseamna ca nu mai faci, inseamna ca o pot face si ei, copiii nostri, pana si tati o pot face si uneori chiar foarte bine, doar ca nu le prea oferim ocazia sa faca lucruri. In incheiere, ceea ce vreau sa transmit prin aceasta postare, este faptul ca uneori putem spune NU si nu se intampla nimic groaznic daca o facem. Incerc sa spun ca e important sa fim impreuna, sa facem lucruri impreuna, sa impartim atributiile. Vorbim despre a invata, invatam in fiecare zi, lucruri importante, noi, interesante si ar fi bine sa invatam ca nu se intampla nimic daca spunem NU si daca incercam sa impartim ceea ce facem zilnic cu cei din jur si chiar cu copiii nostri ar fi in regula, nimic iesit din comun si groaznic. E in regula sa faca si ei “treburi”, sa isi stranga jucariile dupa ce le imprastie pe parcursul unei zile, in toata casa, in toate colturile si dupa ce tu le-ai strans de cel putin 10 ori in ziua respectiva, e bine sa invete sa le stranga si ei. Pana nu incerci, nu stii niciodata daca este bine, poate impartind treburile, il ajuti chiar si pe el, pe cel mic, sa fie mai responsabil, mai ordonat.